This used to be a forum full of little and stupid girls.
Now it is kinda serious because they have grown up.
You're welcome to join in though. Have fun ^^


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

{ℛᴘɢ﹢ Cʜᴀʍ} ℱᴏʀ ᴀ ʙᴇᴛᴛᴇʀ ᴅᴀʏ

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Hippient

avatar
Moderator
Moderator

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
ᖴOᖇ ᗩ ᗷᕮTTᕮᖇ ᗪᗩY ϟ
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––


>> ✧ PLOT ✧ <<

“No More Games. No More Bombs. No More Walking. No More Fun. No More Swimming. 67. That is 17 years past 50. 17 more than I needed or wanted. Boring. I am always bitchy. No Fun — for anybody. 67. You are getting Greedy. Act your old age. Relax — This won't hurt”
― Hunter S. Thompson


Suedia, Stockholm, 2015
... o atmosferă apocaliptică...


Dragi pasageri.
Vă informăm că în cursul zilei de astăzi, zborurile care duc către Paris și Washington sunt anulate din cauza unor defecțiuni tehnice și a unor erori cauzate de sistemul aeroportului. Ne cerem scuze pentru acest fapt compromis. Repet, toate zborurile au fost... ăă...err...
Se auzi un țipăt prelung, urmat de o microfonie acută.
Dragi pasageri, totul e în regulă. Puteți reveni la locurile dumneavoastră. Aceasta a fost doar o eroare inofensivă activată de operatorii noștri prostuți.  Râsete. Vă mulțumim că folosiți serviciile firmei noastre. O zi bună și un zbor plăcut... pe naiba.


––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

>> 〔 CHARACTERS〕 <<

✈ ᗪIᑎᑌ ᗰIᕼᗩIᒪᕮᗩᑎᑌ ✈:


ɴᴜᴍᴇ : Mihăileanu
ᴘʀᴇɴᴜᴍᴇ : Dinu
ɴᴀᴛɪᴏɴᴀʟɪᴛᴀᴛᴇ : română
ᴠᴀʀsᴛᴀ : 19 ani

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
ϟ ᗰᗩᑎᑎᕮ ᗰᗩᖇᒪOᑎ ᗰᗩGᑎᑌᔕᔕOᑎ ϟ:

ɴᴜᴍᴇ : Magnusson
ᴘʀᴇɴᴜᴍᴇ : Manne Marlon
ɴᴀᴛɪᴏɴᴀʟɪᴛᴀᴛᴇ : suedeză
ᴠᴀʀsᴛᴀ : 31 de ani
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
b o o m. ♜ ✓
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––


>> 〔 START RPG 〕 <<



Ultima editare efectuata de catre Hippient in Sam Sept 02, 2017 1:53 am, editata de 2 ori

Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -

Scuze și Mersi. Doi amici rahitici și seci la cataramă care-mi puteau genera instant o stare de iritare agasantă pe creier. Nu știusem însă niciodată de ce mă enervau atât de ușor niste simple cuvinte, însă în acel moment nu se merita, fiindcă oricum eram pe jumătate amorțit de la somn, iar simplul fapt că Dinu fuma și-și tot ferea privirea de a mea mă nedumerea și mai tare.
- M-am descurcat ca o cizmă. Într-adevăr, nu fusesem nici prea strălucit, dar nici vai de capul meu. Dacă eram la o extremă, Dinu nu mai era vătămat, iar eu nu mai aveam durerea asta de cap și starea de burete stors, iar dacă eram la cealaltă... ei bine, puteam să fi fost ori prinși, ori morți. Prefeream moartea, sincer să fiu. Însă, cu toate acestea, nu fusesem mulțumit de felul în care m-am descurcat și m-am cam blocat când am văzut cu proprii mei ochi explozia. În plus, faptul că l-am lăsat pe Dinu să mute dihania aceea de pubelă - sau ce-o fi fost - de. unul. singur. n-a fost în regulă. Sau... nu-mi pot da seama, însă odată ce începeam să-mi amintesc întâmplarea, mă simțeam mâhnit și probabil rănit în orgoliu și din cauza aceasta mă percepeam ca fiind trezit cu fața la cerceaf.
Involuntar, mi-am dus una dintre mâini pe unul dintre pomeții lui Dinu, determinându-l astfel mai mult sau mai puțin la mine, în timp ce-i fixam cu privirea ochii sau ceea ce puteam distinge din ochii lui în obscuritatea aceea ciudată a bucătăriei. Nu știam ce voiam să fac mai exact, însă pentru un moment buricele degetelor începuseră deja să se miște ușor pe obrazul lui, parcă vrând să șterg urmele lacrimilor uscate de pe jumătatea lui de față.
- Deci nu te mai subestima.

În mod inconștient, numai degetul mare continua să mi miște lin pe pielea aspră a pometelui. Nu știam însă ce voiam să dovedesc cu toate astea. Probabil doar simțeam nevoia de a oferi alinare, fie ea ciudată sau nepotrivită sau pur și simplu incomodantă. La urma urmei, simțisem și eu nevoia de afecțiune - care în timp devenise o depedență stricată și toxică. Probabil mă regăseam oarecum în Dinu, dar nu voiam ca partea aceasta vulnerabilă din mine să-l strice și pe el, la fel cum am pățit în urmă cu zece ani. Cred. Sau erau mai mulți?



Ultima editare efectuata de catre Hippient in Mier Aug 23, 2017 12:34 am, editata de 1 ori



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU

Dincolo de fereastra din dreapta mea începuse să picure. Urmăream totul printr-o ceață care nu era acolo, rezultat al unei perechi de ochi și a unei minți obosite, iar imaginea se forma în fața mea diformă și confuză.  Era o mocirlă din roșu-sângeriu și negru, din semnul magazinului de peste drum și întunericul care persista împrejur—și undeva în toată dezordinea asta se regăseau stropii de ploaie, unindu-se și separându-se pe suprafața lucioasă înainte să dispară. Era relaxant, atât sunetul picăturilor, cât și imaginea defocalizată a geamului, deci cu atât mai mult ele împreună, deși tind să cred că eram mai mult eu încercând să mă agăț de orice lucru liniștitor când…stai, ce.
Mi-am întors brusc capul de la fereastră la el. Mi-am zis că glumește. Apoi m-am corectat singur când am observat că avea expresia serioasă. Prin fumul care plutea între noi am încercat să mă încrunt la el pentru că nu eram foarte sigur de ceea ce tocmai mi-a zis și nu prea îmi convenea să cred că surzesc de tânăr. Cum nu s-a descurcat bine? Păi dacă la el n-a fost bine, atunci la mine ce dracu a mai fost? Și dacă a simțit că ceva nu-i ok, de ce nu mi-a zis ca să-l ajut?
Mă luase un început de nervi, iar pe moment nu eram sigur dacă erau din cauza spuselor lui sau dacă mi-i provocasem singur, deși tindeam să înclin spre a doua variantă.
Am deschis gura cu „ba nu” deja format în fundul gâtului și gata să fie propulsat afară cu tot cu explicațiile de rigoare, dar…am rămas cu buzele întredeschise, fără să le părăsească nici un sunet. Îi simțeam palma pe obrazul meu ca pe un fel de reverie brusc devenită realitate. Atât de brusc încât începeam să cred că poate ce aveam eu în țigară era orice altceva decât nicotină, sau că rivanolul din pansament mi-a pătruns prin piele și mi-a ajuns cumva la creier. Dar se simțea real, atât de real încât, dacă leșinasem pe gresie în bucătărie și acum trăiam vreun fel de vis febril, nu voiam să mă trezesc.
Mi-am închis gura. Pentru prima dată în viața mea mi-am închis gura pentru că ăla nu era nici locul și nici momentul să mai fac comentarii, iar orice lucru în plus pe care l-aș fi putut spune ar fi venit însoțit de regret după. Așa că mi-am așezat blând palma stângă peste a lui și m-am îngropat mai tare în atingerea lui, simțindu-i pielea sub obrajii și buzele și nasul meu, piele care, oricât de aspră ar fi fost în restul timpului, pe moment era cel mai moale lucru pe care îl simțisem vreodată. Pe lângă corp îmi atârna cealaltă mână, între ale cărei degete îmi ardea singură țigara.
Mă lăsase durerea de cap și uitasem de stările nasoale de mai devreme; probabil că uitasem și de mine.
Trecusem de la tristețe la enervare la liniște deplină în nici măcar un sfert de oră pentru că avea genul acela de influență asupra mea. Și îl lăsam.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -




Chiar nu mi-am putut stăpâni mirarea preț de o secundă.
Îl văzusem încruntat și am crezut că până aici mi-a fost. Nostim, dar pot fi ușor manipulat de astfel de gânduri de mâna a doua. Însă imediat incertitudinea și simplul zgomot din mintea mea s-au înlăturat treptat. Mai întâi, a fost simpla atingere a lui Dinu, apoi conștientizarea faptului că mi-a răspuns și că astfel mă lasă să-l alin în tăcere. Al treilea fapt a fost inspirația. Am inspirat ușor, încercând să nu-l distrag sau să-l fac din nou să se încrunte pentru că stricam momentul nostru calm din cauza unui horcăit din nările mele.
Însă nu mi-am putut abține un 'oh' stins (care mi-a marcat adevărata surprindere) atunci când am băgat de seama că interiorul palmei mele deja înainta de la pomete înspre celălalt, apoi înspre buze și totodată înspre nasul lui. Nu mi-am putut da seama niciodată că pot avea mâinile atât de mari, încât să-i pot cuprinde trei sferturi de față într-una dintre ele.
Probabil înghețasem pentru câteva momente, din cauza șocului plăcut, a nedumeririi, dar apoi mi-am dat seama că totul s-ar fi transformat într-un moment jenant dacă Dinu ar fi observat blocajul meu. Mai avusesem momente, scurte îmbrățișări și strângeri de palme, dar toate fuseseră atât de fugitive, încât nu mă simțisem la fel de dezmorțit precum acum.
Pielea de pe palme îmi era bătătorită, aproape greoaie, probabil din cauza arsurilor, dar chiar și așa puteam sesiza cât de moale și de fragilă se putea simți la atingere pielea lui Dinu. Probabil asta a fost încă o cauză pentru care mi-am înghițit jumătate de limbă.
Parcă mi se adunase sau urcase, nu știu, inima în gât, dar îmi era frică să-mi dreg glasul și s-o alung. Probabil era doar flegma adunată și răvășită în traheea mea în timpul somnului, dar se simțea atât de diferit. Și ciudat. Sau poate mă simțeam doar eu ciudat.
Astfel încât, ușor și neconștientizând repede de ceea ce făceam, am ajuns să mă mișc lent și să-l cuprind cu totul în brațe pe Dinu - cu celălalt braț înfășurându-mi-se în jurul omoplaților săi și lipindu-l la început nesigur, dar apoi strâns, de mine. Nu-mi păsa dacă avea să mă ardă cu țigara sau să se retragă înduplecat din îmbrățișarea mea fermă. Doar simțisem nevoia - sau probabil fusese doar corpul meu - de afecțiune adevărată. Nu știam exact ce gândesc în acel moment. Îl asociasem pe Dinu cu mine
Poate era chiar un hazard în capul meu, unul adevărat și acela.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU

Mi-am închis ochii, la un moment dat. Concentrarea mea era doar pe modul în care mă ținea, pe modul în care toată greutatea corpului meu cumva se scursese misterios din oasele mele și mă lăsase simțindu-mă liber. Intrasem pe ușa de la intrare de vreo jumătate de oră și, cu toate astea, abia atunci mă simțisem acasă în adevăratul sens al cuvântului. Oricât de siropos ar suna.
Am icnit când brațul lui mi-a cuprins spatele. Abia acum realizam că mă lovisem în încercarea mea de a fi independent, și că probabil dacă mi-aș fi văzut propriul spate m-aș fi îngrozit de câte nuanțe de violet se pot produce sub piele umană în același timp. Dar nu îl văzusem (și spre propriul bine nici nu aveam de gând să o fac), așa că mi-am relaxat umerii, lăsând durerea să se risipească treptat. M-am asigurat că avea să treacă de la sine, că eventual trebuia să o facă, și am expirat aerul pe care, inconștient, îl păstrasem în plămâni. Durea ca dracu, dar nu voiam să-l îngrijorez pentru atâta lucru, mai ales când trecusem prin altele mult mai rele pentru care nu făcusem caz deloc.
Începusem să clipesc des când mi-am deschis ochii. În bucătărie era mult mai luminos decât îmi aduceam aminte, deși probabil nu stătusem așa decât vreun minut. Zărisem țigara pe jumătate consumată și, decizând pe moment că nu mai vreau restul din ea, am stins-o în scrumiera din spatele meu fără să rup îmbrățișarea în care eram prinși. Era și asta o calitate, cred, că puteam să mă orientez în spațiu destul de bine. Mă făcea capabil să îmi sting țigara fără să dau foc nimănui și mă menținea în viață când plantam bombe prin diverse locuri—ceea ce era mai mult decât puteam spune despre oricare celelalte calități ale mele.
Mi-am trecut mâna dreaptă, acum liberă, pe după mijlocul lui. Spațiul dintre corpul meu și al lui era nul, și sunt destul de sigur că părul meu îi gâdila bărbia. Încă aveam ochii ațintiți undeva adânc în pământ, oarecum nesigur dacă puteam să îl privesc în ochi sau nu. Nu puteam să nu mă gândesc, dacă noi doi interpretam situația asta total diferit? Poate electricitatea din aer era unilaterală, iar gestul ăsta era doar platonic. Poate eram chiar atât, un tip pe care l-a găsit pufăind supărat dintr-o țigară în bucătăria lui, atât de supărat și de patetic încât îi provocase milă.
Asta era, mi-am zis, ca și cum dezlegasem misterele propriului univers. Milă.
Oftasem fără să vreau în palma lui.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MARGUSSON -




Nu știu cum ar percepe o persoană obișnuită un oftat care i s-ar prelinge cald pe piele, dar un lucru e cert - am mâinile sensibile, fiindcă m-am cutremurat ușor la impactul răsuflării lui. Un lucru normal? Absolut normal, de ce să nu fie.
Însă am acționat impulsiv și m-am îndepărtat puțin capul de bărbia lui, ca să-l privesc și ca să văd dacă nu cumva e bine. Vreau să spun - fusese un oftat... Ce fel de oftat? Putea fi un oftat de plăcere? Stai, ce, nu, ăsta ar fi un oximoron, pentru că de obicei oftezi de supărare sau pur și simplu din cauza presiunii. Sau din ce altă cauză?
Și de ce atât de multe gânduri? Un amalgan de sunete și de întrebări în capul meu care efectiv nu-și au rostul și mă fac să nu prețuiesc momentul.
- Dinu, nu ești bine, am reușit să pronunț în final după câteva clipe grele și mi-am dat seama că glasul meu își pierduse momentan tonalitatea. Voiam să sune ca o întrebare, dar sfârșise prin a suna precum o afirmație. M-am pocnit mintal și scurt, încercând imediat după să restabilesc situația: Vreau să spun că... Mi-am dres involuntar vocea. Ce te macină?
Eram curios. Foarte curios. Extrem de curios, dar nu până în stadiul sinuciderii unei pisici. 
Probabil doar era într-o stare de letargie sau probabil ceea ce s-a întâmplat astăzi a reușit să-l afecteze sau... Nu luasem contact încă cu lumea ce se afla departe de cele patru ziduri între care trăiam, dar...
Prea multe dar-uri.
Și încercam să prind în același timp firul unui gând pe care-l avusesem adineauri, în timp ce corpul meu se lipea de a lui și reușea să genereze o căldură care a putut să-mi gâdile într-un mod pântecele. Însă fusesem distrat de sentiment și, mai apoi, de moment.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU

Mi-am retras mâna stângă de sub a lui și am așezat-o și pe ea, oarecum timid, pe talia lui. Cum ne țineam în brațe de-a binelea, iar eu nu eram destul de compus cât să-i mențin contact vizual, mi-am îngropat fața în pieptul lui. Mirosea divin și, vorbind de divin, mulțumesc Dumnezeule că l-ai făcut cu un cap mai înalt.
- Nimic, e doar că…
Am dat din cap negativ.
Că? Poate că…aveam sentimentul ăsta bizar în stomac care era format pe jumătate din fluturi de emoție și pe cealaltă jumătate dintr-o temere constantă că nu aveam să știu niciodată felul în care te simțeai față de mine, Manne. Ideea că într-un moment eram îmbrățișat, iar în altul respins destul de blând cât să doară doar pe moment, să-mi lase impresia că poate data viitoare avea să fie altfel.
Că, poate, pentru mine erai mult mai mult decât partenerul meu în crimă sau prietenul meu, dar că atunci când tu te uitai la mine nu vedeai decât imigrantul român bizar care încă nu știa să lege trei fraze coerente în limba ta între ele, și care îți consuma jumătate de apartament.
Frica crescândă că, chiar și în cazul în care mi-ai fi spus că te simțeai la fel, urma să mă trezesc într-o zi și, exact ca toți ceilalți care veniseră înaintea ta, nu aveai să mai fii acolo.
Dacă mi-aș fi dat voie la genul ăla de naivitate s-ar fi întâmplat un singur lucru: aș fi ajuns rănit (iar). Și spatele meu era mult, mult prea vânăt ca să fi putut suporta să mă doară și inima la fel în același timp. Așa că, toate astea, toate gândurile și emoțiile de adolescent idealist aveau să rămână închise undeva adânc în sufletul meu, iar eu să mă bucur de momentul scurt de afecțiune înainte să se termine și să ne prefacem amândoi că nu s-a întâmplat nimic.
Zâmbisem, deși nu mă putea vedea. Atunci când ai o expresie tristă și cuvintele tale sună trist.
- Nu aveau Viceroy așa că mi-am luat alt tip și acum mă doare capul și mai rău ca înainte, am murmurat, râzând slab. Să nu te apuci de fumat, e nasol.
Ceea ce nu era în totalitate fals. Chiar luasem pachetul în fugă, fără să mai verific marca trecută pe el, doar ca să ajung acasă și să realizez că îmi cumpărasem cu totul altceva decât îmi doream. Pe de altă parte, nu mă mai duruse capul după un fum de prin clasa a noua, când aveam impresia că pentru a fi mișto în ochii celorlalți e musai să îți iei Marlboro (sau, mă rog, să-ți ia cineva Marlboro, că tu aveai doi ani sub limită și vânzătoarea de la colț se trezise polițistă peste noapte) și să-l fumezi ostentativ în fața a minim trei persoane. Așa că umblam cu un pachet gol după mine pe care îl umpleam cu, ați ghicit, Viceroy.
Dinu cel de 16 ani era destul de prost cât să apuce de fumat prematur pentru că primul lui iubit avea impresia că tipii care fumează sunt atrăgători, dar nu atât de prost încât să o facă după regulile altora.
- O să-mi treacă, i-am spus, strângându-i ușor bluza cu degetele.
Eram nesigur dacă mă refeream la migrena mea imaginară sau la cu totul altceva.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Eram eu prost, dar nu într-atât de prost încât să nu-mi pot da seama că sigur nu era ceva important la mijloc. Însă, sincer să fiu, dacă aveam să abordez până în măduvă subiectul, totul avea să fie după foarte incomod atât pentru mine, cât și pentru Dinu. Așa că m-am rezumat în a strânge măgulit din buze și a-mi apleca mai mult capul pentru a-i țintui creștetul cu privirea. Mă durea sternul de la cât putusem să-mi înfig bărbia mea ascuțită numai ca să-i pot percepe mai detaliat reacțiile cu vederea.
Că doar cu auzul sau simțul tactil... Astea îmi cam lăsau de dorit.
Am ajuns să-mi mut greutatea de pe un picior pe altul și să inspir încă odată adânc, înainte de a țintui brusc cu privirea așa-zisa vinovată și să i-o iau delicat dintre degete cu o mână liberă. Mă refeream la țigară. Nu aș fi putut spune că nu-l credeam - fiindcă, pe bune, de ce să fi mințit Dinu? tocmai el, care mi se confesase de atâtea ori, știind doar cât l-aș fi putut judeca după. la urma urmei, aveam încredere reciprocă -  dar nu aș fi putut spune că îi credeam vorbele cu toată ființa mea. Cu o mișcare lentă și scurtă am strivit ce mai rămăsese din țigara abandonată, fix pe tăblia mesei și mi-am proptit ambele palmele de spatele lui, cu vârful nasului atingându-i deja creștetul capului.
- De când plângi din cauza migrenelor? m-am întrebat involuntar cu voce tare, aproape șoptit. Apoi mi-am dat seama de gogomănia făcută și mi-am mușcat scurt limba.
Iar abia mai apoi am conștientizat faptul că una dintre mâinile lui ajunsese cumva pe talia mea greoaie și m-am nedumerit din nou. Pentru că părea că... pur și simplu arde.
Iar confuzia căpătă brusc o altă culoare.
- Știu. Și știu că e nasol. Am încercat.
În treacăt. Nu m-am apucat, doar fumam la bairamuri. Odată am fumat și șase țigări de nervi că nu-mi ieșea și tot tușeam, dar asta n-a însemnat că ar trebui să mă las dominat de viciu. Din contra.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


Am încremenit un moment când mi-a vorbit. Cum s-o mai întorc și pe asta?
Am deschis gura, dar n-am zis nimic. Îmi pierise parțial zâmbetul, așa cum o făcea de fiecare dată când nu puteam produce instant o replică la ceva. Mai ales că acum acel ceva era destul de acuzator, deși în mod indirect. Rahat.
Începusem să râd nervos.
Pe sistemul „și băieții plâng câteodată”, m-am decis că nu mai are rost să mă prefac că nu aș fi plâns. Nu când el însuși mi-a șters lacrimile uscate de pe față, cel puțin. Îmi place să cred că aveam și eu limita ridicolului.
- Mi-au dat lacrimile și când m-am tăiat la deget mai devreme azi, i-am mărturisit. Plâng din orice nimic.
Fază care, din nou, nu era în totalitate neadevărată. Adică, da, sigur, nici nu îmi aduceam aminte când mă tăiasem și n-am simțit nimic înainte de a intra în mașină către casă.
Dar în același timp eram cel mai mare plângăcios pe care îl știam, și am plâns atâtea râuri când mi-a fugit pisica de acasă încât mă mir că nu m-am înecat singur în ele. Sau când am fost părăsit pentru prima dată (printr-un mesaj—nesimțire peste care n-am trecut nici azi) și o lună am bocit încontinuu, pe de-o parte pentru că boul mă lăsase și pe cealaltă parte pentru că îmi zdrobisem telefonul de perete și nu-i mai puteam spune boului cât de bou e.
Saaau când îmi făceam ceai alaltăieri și m-am ars din greșeală. Și n-am putut să dau ochii cu Manne vreun sfert de oră pentru că erau umezi.
Eu cu sensibilismele mele.
- Dar să nu mai spui la nimeni, da? l-am rugat mai mult sau mai puțin în glumă, ridicându-mi bărbia cât să-l pot privi.
Uneori aveam impresia că putea vedea direct prin mine. De asta încercam să-l privesc doar când eram onest. Cum ar fi fost, de pildă, acum.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Atunci... îmi explică și mie cineva, vă rog, de ce nu am văzut nicio lacrimă sau vreo urmă de regret pe chipul lui Dinu de fiecare dată când am pus viețile oamenilor în pericol, atunci? Pentru că e mult mai puternic decât pare, deși e mânat de ură. Și la fel atunci când am spus că m-am descurcat precum o cizmă, crezându-mă absolut inferior față de eul meu de trecut, am văzut o fărâmă din acel ceva esențial scurgându-se și din ochii lui Dinu.
Mințea sau nu?
Am aprobat ușor din cap, lin și scurt, doar dintr-o mișcare executând gestul pentru a nu-l lovi, fiindcă propriu-zis nu-mi depărtasem capul de al lui.
- Nici nu aș avea cui să spun, am glumit fugitiv, referindu-mă mai exact la viața mea izolată, de justițiar anonim al dreptății, ca la o glumă mai mult sau mai puțin seacă. Însă nu pot spune că simțul meu al umorului n-a luat-o pe pante greșite în ultimul timp, ca stima de sine, de fapt și de drept.
Și atunci m-am încumetat să privesc vag mijit în ochii lui, adânc rău de tot, pentru a putea înțelege dacă tot ceea ce percepeam câtuși de puțin putea fi catalogat drept 'verosimil'.
Hmm.
Dinu avea motive să plângă. Încă era vulnerabil și 'fraged'. Dar eu? Eu ce motive aveam? Se presupunea că trecusem deja prin jumătate dintr-o viață normală, dar mai mult mă plictisisem și mă revoltasem mai tare ca niciodată.
Așa că m-am aplecat puțin mai mult și mi-am proptit buzele încetișor de fruntea lui rece. Protecție. Siguranță. Asta voisem dintotdeauna să-i ofer cuiva, din propria mea inițiativă. Asta voiam și vreau să-i ofer lui Dinu.
Deși, precum scrisese Osho cândva, siguranța absolută sau doar siguranța într-o viață al unui om care respiră nu există. Fiindcă numai oamenii morți sunt puternici și în siguranță, neafectați mai fiind de nimic altceva decât de răcoare și veșnicie.
Urăsc când cineva, într-un colț îndepărtat al minții mele, are dreptate.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


I-am simțit buzele pe fruntea mea și…și nu cred că-i ok să-ți bată inima atât de tare într-un timp atât de scurt.
Atunci când nu te-a mai atins nimeni de aproape un an și tot anul respectiv ai tânjit după atingerea cuiva, gesturile astea sunt mult mai eficiente asupra ta. Zâmbisem, deși am încercat să o ascund.
Mi-am așezat capul pe o parte pe umărul lui în loc de a mă poziționa cu fața către el ca mai înainte („ai șchiopăta de teamă să nu-mi strivești sărutul”, genul ăla de treabă) și am clipit des, încă absorbind momentul.
- Absolut nimănui? l-am întrebat, încercând să nu par prea surprins.
La mine era destul de evident că eram singur într-o mare de oameni. Lăsasem totul în urmă când am plecat, deși „totul” nu însemna aproape nimic, nu în ultimele luni dinainte să plec, cel puțin; ca să vin în Stockholm pentru…studii. Dacă m-ar fi dat afară din apartament dintr-un motiv sau altul nu aveam la cine să apelez. La profa de suedeză, poate. Sau la fosta mea dirigintă, că încă îi am numărul în telefon.
Dar el? De atât de mult timp în același loc și era singur. Sau, în fine, oricât de singur putea fi când mă avea pe mine prin preajmă.
Voiam să știu mai multe despre el. Păcat că nu apucasem niciodată până atunci să-l întreb
.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Era cumva o întrebare capcană?
De fapt și de drept, chiar se putea dovedi a fi, având în vedere că eu țineam ascunși uneori oamenii care mi se infiltrau în viață. E un mod de a o spune, dar chiar era așa. De ce se întâmplă asta? Doar pentru a se crea niște amintiri, a ți se induce anumite stări și sentimente și pentru a învăța din greșeli. Pentru că, la urma urmei, nimeni nu poate să fie prezent veșnic în viața cuiva.
Toți ne ducem, fie deodată, fie treptat.
Partea cea mai dureroasă era cea de-a doua menționată, fiindcă totul nu se tăia deodată - legătura cu acea persoană - și puteai și poți să simți dorul și regretul abundent. Dar de ce? De ce am luat-o pe alte căi și am rupt-o?
Nu fiindcă așa a fost să fie, ci pentru că ai fost tu prea incapabil să menții contactul cu acea persoană și să-i arăți interesul tău asupra ei.
Am pățit-o de-atâtea ori. Avusesem mulți prieteni, cică, ori de-o noapte (de beție), ori temporari, dar care au vrut să-și strecoare de-a dreptul nasul în viața mea. Tolomacii nu și-au dat seama de pericolul la care se expuneau, așa că am început să mă arăt dezinteresat și plictisit de ei, uneori chiar mințind sau fiind prea vulgar sau meschin. Nu puteam să le-o zic verde în față ce și cum, chiar dacă aveam să inventez și o pseudo-viață sau un pseudo-motiv pentru a mă lăsa în pace. Unii erau prea băgăcioși, iar asta le-ar fi iscat și mai multe semne de întrebare, deci mai bine nu.
În rest, pe cine mai cunoșteam?
Evitam contactele cu alte persoane când eram într-un supermarket și eram sec în caz de se întâmpla. Iar în privința familiei mele descompuse - fratele meu nu prea era dornic să comunice cu mine uneori.
În rest, mai țineam legătura cu câteva organizații cu care mă asociasem între timp și care mă ajutau să-mi împlinesc scopul - pentru că aveam un scop comun, de fapt. Dar ei nu-l cunoșteam pe Dinu.
De asta m-am trezit râzând discret.
- Absolut nimănui, Dinu. Stai calm.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


Nu mai simțisem genul acela de siguranță de când îmi începuse viața de adult. Trăiam într-o fugă constantă de la o țintă la următoarea și trecerile între senzații tari le făceam aproape amorțit, prins într-o rutină cu care, fie că voiam sau nu, mă obișnuisem. Uitasem asta. În timp mă răcisem atât de tare încât n-aș fi crezut că mai am capacitatea de a fi atât de afectiv cu cineva.
Și totuși…
- Avem asta în comun, presupun.
Privirea mea era pierdută undeva în materialul bluzei lui, mult prea obosită ca să se concentreze într-un punct exact. Dacă m-ai fi întrebat n-aș fi putut să spun dacă stăteam așa de două minute sau două ore. Încercasem să mă izolez de conceptul de timp odată cu toată anxietatea de peste zi, pentru că îmi cam propusesem să nu mă apuc iar de plâns în mod spontan. Nu cred că mi-ar fi mers scuza cu viciile și a doua oară.
Mi-am ridicat bărbia către el, fără să-mi ridic și capul de pe umărul său. Simțisem cum mâna mea dreaptă se despărțise de căldura corpului lui și, în mod coincident, tot în același moment realizasem că sunt pe cale să fac ceva foarte stupid.
I-am simțit obrazul sub buricele degetelor.
De ce îmi place mie să complic mereu lucrurile? Care dintre cei doi absenteiști care mi-au dat viață mi-a dat și trăsătura asta de caracter?
Mi-am întors palma, atingând timid pielea lui cu dosul ei.
Încă te poți opri, mi-am spus. Încă poți spune că ai încercat să-i iei senzual o scamă de pe față.
Mi-am umezit buzele și i-am prins ușor bărbia între degete, îndemnându-l să mă privească în ochi. Trasam absent cu indexul o linie de-a lungul maxilarului său.
Nu știam ce îmi doream să dovedesc cu asta. Nu eram sigur nici dacă aveam ceva de dovedit în final. Îmi era cert doar un singur lucru: că obrazul lui era neașteptat de moale și că oricine pe o rază de o milă ar fi putut să-mi audă pulsul.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Curios. Devenisem și mai curios. Vreau să spun că probabil curioziometrul meu atinsese cotele maxime în momentul în care i-am rumegat bine de tot cuvintele.
De fapt, totul era curios. Nu mi-am dat seama de ce făceam mai exact tot ceea ce înfăptuiam sau de ce o făcusem - deși în minte îmi tot plonjau cuvintele 'alinare' și 'protecție' -, însă eram cotropit de curiozitate și confuzie. Cu toate că nu o arătam și continuam să-l țintuiesc pe Dinu la pieptul meu.
Uneori, înainte de a porni motorul mașinii și de a merge înspre o altă țintă, mă gândeam involuntar - preț de o secundă - la părinții mei. La faptul că fuseseră niște atei convinși până la moarte și nu mă obligaseră sau nu-mi impuseseră vreo dogmă religioasă doar pentru că eram copilul lor. Apoi mă gândeam fugitiv și sec: și dacă mor acum? ce-o să fac? cui o să mă rog ca să supraviețuiesc și de data asta? Nu mă puteam converti deodată sau... nici nu știam ce să fac mai exact, dar încercam să alung gândurile de genul ăsta și să mă axez pe altceva. Așa că mergeam cu capul înainte și puteam zice că mă las manipulat de destin.
Dar acum...
Nici nu puteam clipi când atingerea lui Dinu se intensificase și se extinsese și asupra feței mele. Aș fi vrut să-l contrazic pentru mai devreme. Să-i ofer o explicație logică și să-l consolez, deși era de prisos, dar înghețasem. La propriu. Nici nu puteam să clipesc sau să-mi mișc pupilele din calea privirii lui intense. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce credeam eu că avea de gând, nici măcar n-aș fi putut ridica din umeri. Încercam să înțeleg de ce. Mă răvășea și mă clădea la loc în același timp cu tot. Dacă ar fi fost doar privirea, probabil aș fi fost mai lucid, dar faptul că-și folosea mâna și degetele în timp ce-mi atribuia... of, Doamne - de-ai exista-, habar n-am cum să-i spun. Mă atingea și punea pe jale, pur și simplu. Și o grămadă de întrebări îmi tunau în cap precum tamburinele acelea grave din timpul unui masacru băstinaș. Sau ce-o fi fost.
Probabil de asta nu schițasem nimic, cu toată că eram vrăjit, mai ales când m-a sărutat pur și simplu pe obraz. Sau i se zicea pupat?
...
Mă durea toracele. Nu puteam descifra ce se întâmplase, dar un lucru era cert: a trebuit să-mi dezlipesc un braț din jurul lui ca să mă sprijin ușor și (speram) pe nesimțite de tăblia mesei. Mi se înmuiaseră genunchii, dar eu continuam să strâng năluc din buze, cu privirea în pământ. Asta până când l-am întrebat zâmbind:
- Asta pentru ce a fost?



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU

Mi-am deschis ochii. Făcusem ceea ce făcusem și pământul încă se rotea, iar eu încă eram viu.
Am început să râd prostit când l-am auzit.
- Trebuia să fie pentru ceva?
Îmi ardea fața și nu pot decât să îmi imaginez că aveam cel mai tâmp zâmbet întins pe ea. Mi-am frecat spatele gâtului cu mâna dreaptă (a se adăuga o bancnotă în borcanul pentru ticuri nervoase), ca mai apoi să mi-o trec repezit prin păr (încă una) și s-o sprijin pe masă, lângă a lui.
Nu știam unde să mă mai uit așa că m-am uitat pe geam. Abia atunci observasem că nu mai ploua de ceva timp.
Bine. Zâmbește, deci a mers bine, mă gândeam. Limbajul corpului e adeseori mai important decât oricare altui și atunci, dacă al lui e pozitiv, de ce nu ar fi și reacția lui la fel? „Întrebări complexe la ore târzii pentru băieți obosiți” de Dinu Mihăileanu. Disponibil acum în librării.
M-am făcut singur să râd (din asemenea prostie), chestie care denotă ori că sunt dus de tot, dar foarte rău de tot, ori că sunt…cuvântul cu î. Deja altă prostie. Îmi vine să râd iar, de data asta ceva mai forțat.
Am împins pachetul meu desfăcut mai încolo și m-am așezat în șezut pe masă, decizând că probabil l-am sufocat destul. Și, vorbind de pachetul ăla, îmi făcea cu ochiul cu absolută nerușinare, dar am încercat să-l ignor. Nu era momentul să dovedesc singur că-s mincinos.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Anumite și presupuse teorii mi se învârteau în cap precum un amalgam confuz de gânduri. Iar în timp ce încercam să-l privesc pasiv (sau mai curând impasibil?), nu puteam să nu mă întreb ce s-a întâmplat de fapt și de drept. Sau de ce expresia de extaz (oare asta era?) a lui Dinu mergea de minune cu acel contrast sângeriu de pe pomeții lui. Tot încercam și chiar încercam, preț de câteva secunde și probabil alte zeci de secunde, să-mi ung calumea rotițele și minții și să înțeleg corespunzător ce se întâmpla, pentru că... în orice caz...
Mi-am îndreptat privirea înspre palma lui care brusc devenise un titirez, mișcându-se când încoace, când încolo și probabil și că globulii mei oculari deveniseră niște mingiuțe pe arcuri șubrede în (altă) încercare eronată de-a mea de a analiza.
Chiar nu eram bun la asta.
În orice caz - nu știam cum să interpretez totul, pentru că oricum felul în care se manifestase Dinu nu era ca de obicei. Normal. Adică, pe bune, pentru o secundă mi-am spus că probabil ăsta e modul tradițional al lui de a-mi mulțumi sau de a-și arăta simpatia, dar imediat după aceea mi-am amintit că...
Dinu nu era francez.
Dar ce se putea dovedi a fi, atunci?
Probabil păream puțin pierdut sau doar buimăcit - aveam și motive, având în vedere că nu mă trezisem demult - dar nu voiam să accept o altă variantă a adevăratului sens pentru care Dinu se arătase atât de emoționat. De fapt și de drept, când fusese ultima dată Dinu emoționat și afectuos? Eu încercam să transform afecțiunea într-un obicei, deși nu știam cât de bine mă descurcam și speram în secret ca nu cumva să devină o depedență. Cel puțin nu pe persoana nepotrivită...
Însă, privindu-l pe Dinu, i-am întors șugubăț zâmbetul. Nu puteam să-l iau în calcul ca pe un regret și speram iarăși, jubilând puțin, să nu fiu nevoit să fac vreodată asta.
Astfel, de îndată ce s-a așezat ușor la masă și continuam să-l privesc tăcut, mi-am dat seama că mărul discordiei încă se afla între noi. Mă refer la pachetul de țigări. Și, de ce nu, mi-am transformat unul dintre brațe într-un fulger și l-am șutit de acolo, analizându-i cu ochi mijiți ambalajul și privind mai apoi cu un ochi pe dinauntru.
- Ăsta se confiscă, am zâmbit puțin meschin în timp ce-l îndesam într-unul dintre buzunarele pantalonilor.
La urma urmei, nu voiam să aibă parte de alte migrene. Momentan. Adică aveam să-i restitui pachetul odată și odată, evident.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


Mă uitam la absența pachetului cumva ca prin vis.
Stăteam cu spatele sprijinit de perete și cu minim un metru între genunchii desfăcuți într-o poziție (poate prea) sugestivă, zâmbind în gol la tot și la nimic în același timp. Nu aveam nicio intenție să îl iau înapoi. Nu mă uram chiar atât de mult.
L-am împuns cu coapsa mea în șold, urmând, apoi, să o las să se odihnească acolo. Fusesem privat de contact fizic un moment, dar în mintea mea se simțise ca și cum se terminase un mileniu când i-am simțit căldura iar.
- Mai știi ce ți-am zis când m-am mutat cu tine? l-am întrebat, cuvintele ieșind printr-un zâmbet leneș. Când încercam să te conving să mă iei drept coleg de apartament? Tot discursul meu dat din pragul ușii pentru că îmi era frică să intru.
Sinele meu introvertit din trecut îmi făcuse zâmbetul din prezent să se mărească. Mi-am închis ochii, ca și cum asta ar fi încurajat într-un fel sau altul amintirile să îmi revină.
- Ți-am spus că mă cheamă Dinu, că am 18 ani făcuți pe întâi decembrie și că am intrat pe bursă la Stockholms Universitet. Că doar așa îmi permit să stau aici, din drăcia aia de bursă -- și apoi mi-am cerut scuze că am înjurat, ți-am zis că de obicei nu sunt așa. Că sunt liniștit, sau cel puțin oricât de liniștit poate fi un adolescent singur în altă țară. Că promit să plătesc la zi partea mea de întreținere, să curăț după mine și să nu fumez înăuntru…prea des. ”Just a kid here to study, not looking for any trouble”.
Mi-am dezlipit pleoapele, privindu-l printre gene cu intenție.
- Ți-am spus că tot ce vreau eu de la tine e să îmi dai spațiu personal și să nu îmi iei lucrurile, i-am reamintit, aproape în șoaptă. Și acum mi-ai încălcat ambele reguli, dar cumva mă bucură mai tare decât dacă te-ai fi ținut de ele.
Nu eram sigur ce voiam să implic cu asta, sau dacă implicația exista în primul rând. Vorbeam în dodii și în cercuri, limbi pe care le cunoșteam, dar nu puteam să le înțeleg. Ca și cum totul în mine se descărcase asemenea unei baterii, rămânând doar inima să-și scoată afară conținutul nedeslușit. Poate că eram prea obosit ca să mai fiu reținut în același timp.
Sau poate că voiam să îi spun ceva, fără să i-o spun cu adevărat.
Îmi ocupasem degetele cu tivul tricoului meu, urmărind mișcarea lor oarecum absent.
- Cu toate astea, mi-am dres vocea după un moment, încă vreau o țigară-- sau mai multe. Așa că, am ezitat pentru o clipă, dând din umeri ca și cum aș vrut să-mi scutur nesiguranța de pe ei, știu un nonstop la vreo zece minute de aici. Mă gândeam să mă duc, deși, nu știu…
L-am împuns iar în șold, de data asta atât de anemic încât dacă avea mintea în altă parte probabil că nici n-ar fi simțit.
- E deja târziu și întuneric afară. Mi-e urât să mă duc singur.
Mi-am supt buzele aproape involuntar când am terminat de vorbit. Îmi venea să râd de propriile mele încercări transparente de a-l face să stea cu mine, atât de transparente încât ar fi fost mai puțin flagrant să-l întreb direct. Ca și cum, prin puterea ezoterică a sugestiei, aș fi putut să-l rog fără milogeală să vină cu mine în aventuri la ore târzii.
Dar m-am rezumat la a sta cuminte la locul meu și la a îmi ține (nu chiar atât de cuminte) coapsa pe a lui.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Uneori privirea mea plutea până într-un anumit punct gol și absurd, parcă aflându-mă între spațiu și timp. Nu puteam să definesc toată letargia aceasta mintală care părea să-mi pună pauză pe creier și pe tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, deși știam că totul se derula deja fără mine sau fără să fie nevoie de mine și de prezența mea. De acordul meu de a se întâmpla totul.
Toată starea asta era diferită fața de semi-conștiența pe care o aveam în spațiul oniric-real. Atunci mă dezmorțeam, iar acum parcă paralizam pe propriile mele picioare și nu puteam face nimic în legătură cu acest lucru.
În momentul în care Dinu începuse să vorbească la trecut, am simțit cum încep să mă pierd în acest tip de spațiu, cu o mână încă în buzunarul pantalonilor - atingând cu vârfurile degetelor capacul de carton al cutiei de țigări. Deși ochii îmi erau ațintiți undeva în spatele lui, probabil peste unul dintre umeri, percepeam cum totul începe să se dilate și să estompeze. Mintea îmi rula amintirile de atunci, exercitate din perspectiva mea și nu puteam să nu mă las omorât încetișor de ele.
Nu fusese o zi magică, neobișnuită, marcată de evenimente care să mă determine să n-o uit. Fusese o zi ca oricare alta. Mă aprovizionasem - de la alimentară și totodată m-am înarmat cu praful de pușcă livrat pentru următoarele bombe. Am fost tare mirat când am la ușa locuinței mele m-am trezit cu cineva.
Era pur și simplu o incintă cam sărăcăcioasă și părăsită, cu un aer neprimitor și deprimant. Nu înțelegeam cum de bătea cineva la o ușă dintr-un astfel de loc sau cum de avea măcar curajul să treacă pe acolo. În ciuda figurilor de stil cum că noi am avea sânge pur de viking, curajul și barbaria nu putea fi măsurată dintr-atât. 
M-aș fi așteptat să fi fost totuși un imigrant. Ei mai treceau prin zone de astea, pentru trafic de nu-știu-ce și piața neagră. La un moment dat m-am gândit să mă aprovizionez de la ei, însă am fost sfătuit să nu. După am văzut cu proprii ochi, dar pe pielea altora, ce prostie era să fac. Deci a fost bine că am ascultat niște așa-zise ordine măcar odată-n viață.
Însă mă așteptam, așadar, ca odată ce întredeschid ușa, în fața mea să se clădească construcția negrecioasă a unui așa-zisa musulman, poate cu o mitralieră de jucărie pe umăr. Nici vorbă. Îmi amintesc ce nedumerit m-am simțit când l-am ochit pe Dinu și imediat l-am tras înauntru. Pe moment am născocit în minte că probabil se pierduse sau voia să dea un telefon sau... orice. Mă speriasem, dar încercam să respir cât de cât normal. Însă m-am liniștit ușor-ușor odată ce am început să-i ascult discursul și serios că m-a lăsat mască. Îl țintuisem neclintit cu privirea, încercând să par neutru și cordial, însă m-am trezit sugându-mi ambele buze, meditativ. Mă lăsase pe gânduri, dar în acel moment singura mea grija era să nu-l fi urmărit cineva. Dobândisem paranoia din anxietatea mea de odinioară de a nu fi prins cu mâța-n sac.
Nu m-aș fi gândit cu bună seamă că Dinu avea să devină ceva mai important decât un simplu străin/imigrant așa-zis rătăcit și pricăjit ce-și dorea doar un acoperiș deasupra capului, doar pentru a-și urma studiile în blestemata mea de țară căreia i se zicea un privilegiu prin alte părți.
Evident că nu i-am acceptat banii lui Dinu. Aveam destui cât să fug în Filipine, dar nu mă puteam retrage din ceea ce mă băgasem. Și mai târziu avea și el să știe cum e. Așadar, i-am cerut ajutorul. Oricum aveam nevoie de un partener, docil cât de cât și de nădejde. Și i-am impus condițiile, fără 'sau' și 'poate'. Scurt și la obiect. La fel cum a făcut și el, încă de când s-a prezentat. Asta m-a surprins și mai plăcut. 
"Să zicem că avem ceva în comun, atunci", mi-am șușotit mintal, căci se părea că aveam arii de conflict comune. Sau poate nu mai voia alt atașement de care să se agațe. Îl înțelegeam.
Nu mi-am dat seama vreodată că Dinu fusese într-atât de emotiv, până când nu mi-a spus-o cu gura lui. Iar motivul plecării? Rudele sale? Starea lui emoțională? Sincer, nu m-au interesat vreodată. Nu voiam să-i agravez puterea interioară sau să i-o intoxic cu ceea ce credeam sau spuneam referitor la viața lui. Însă pisica...
Mi-a spus că a plecat și că și-a iubit cu adevărat doar pisica... Introvertit pur.
Noroc de coapsa lui care o încălzea și o apăsa pe a mea, altfel nu mi-aș fi putut imagina cum aș fi revenit cu picioarele pe pământ, în adevăratul sens al cuvântului.
- Nici nu te-aș fi lăsat singur, am șoptit cu un așa-zis aer absent, reușind în final să-l fixez cu privirea și să mimez un zâmbet la fel de gol precum mintea mea care încă era în derularea amintirilor. Însă eu rupsesem banda și nu mai voiam să vizionez nimic.
Oare încălcasem numai regulilele acelea două pe care le-a pomenit el? Sau mai era ceva la mijloc, ceva ce mă putea nedumeri și mai tare sau mă poate induce în eroare?
- Nu după ce s-a întâmplat. Mai ales că, mi-am ridicat ușor vădit bărbia, fără de vreo urmă de aroganță în privire sau voce, s-a cam golit frigiderul și nu-mi amintesc să mai fi mâncat ceva de azi-dimineață.
Dar oare mâncasem și atunci? Nu puteam să-mi aduc aminte bine. Clar ăsta putea deveni un semn de Alzheimer prematur. Exagerez, desigur.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


Nu știu cât am stat așa, cu ochii închiși și mintea prinsă undeva între două gânduri, fiind conectat de exterior doar prin căldura pe care o simțeam acolo unde corpul meu îl atingea pe al lui. Era plăcut, mă gândeam, să stai așa cu cineva. Să nu simți nevoia de a spune lucruri constant, doar de dragul de a te auzi vorbind. Nu mai trăisem asta de mult timp, dar chiar și în circumstanța asta se simțea…familiar. Dacă spatele nu mi-ar fi fost amorțit acolo unde se rezema de perete, îmi imaginez că aș fi adormit.
Am revenit la realitate când l-am auzit vorbind.
„Nu după ce s-a întâmplat”, a spus. Și nu puteam decât să mă întreb—ce se întâmplase? În fine, ce nu se întâmplase ar fi fost o întrebare mai bună. Dar care dintre faptele zilei l-ar fi determinat să nu mă lase singur, cu invitație sau nu? Poate i s-a făcut milă că m-a văzut plângând, zic. Sau poate vrea să mă însoțească pentru că el mi-a luat pachetul.
Poate știe că am spart nasul cuiva cât eram singur în aeroport și îi e teamă că dacă mă părăsește iar o să am din nou asemenea izbucniri violente.
Am zâmbit la ultima sugestie. În astfel de momente îmi doream ca viața mea să nu fi fost așa interesantă.
- Îmi iau banii și mergem, i-am răspuns într-un final, stins și resemnat cu faptul că era prea târziu să îmi fi adunat gândurile în ceva mai coerent de atât.
M-am împins cu brațele jos de pe corpul de bucătărie, cu atât de multă dificultate într-o acțiune simplă încât păream că încerc să mișc corpul altcuiva. Când mi-am simțit, totuși, picioarele atingând gresia și palmele desprinzându-se de suprafața lucioasă a blatului, am realizat că poate ar fi fost mai bine să fi rămas jos.
Era ca și cum întreaga lume ar fi fost un preș pe care cineva mi-l luase pe nepregătite de sub picioare, ca și cum totul se întunecase în fața mea, deși încă puteam să văd. Mi-am prins fruntea cu o mână, iar pe cealaltă am strâns-o în jurul brațului lui Manne, căutând stabilitate în orice era în raza mea de acțiune. Am clipit des într-o încercare de a îndepărta ceața imaginară din jurul meu, știind că nu e nimic serios. Pluteam într-o stare persistentă de letargie, toată camera mișcându-se lent și dureros în fața ochilor mei. „Amețeală”, mi-am zis. „Ești idiot și n-ai grijă de tine”, am continuat. „Nu o să prinzi treizeci de ani de viață”, am încheiat apoteotic.
Murmurasem un „oh” sugrumat odată ce totul era static din nou, când capul îmi revenise pe umeri și ceața fugise undeva în spatele conștientului meu. Mi-am ridicat fruntea din pământ, încercând să nu arăt chiar mai cadaveric decât o făcusem deja, deși imposibil. Îmi venea să râd de cât de jalnic era tot, dar m-am abținut; în schimb, am reușit să scot un zâmbet și să îi dau drumul brațului lui.
- Nici eu nu am mai mâncat de, m-am oprit un moment, căzând pe gânduri care, în final, nu au condus la nimic altceva decât – ceva timp. Așa cum se poate observa.
Am încercat să mă gândesc mai bine. Azi nu mâncasem nimic pentru că tot spațiul dintre gât și stomac îmi era ocupat de anxietate, un monolit mare și grotesc lângă care nu mai încăpea o firimitură de altceva, fie că voiam sau nu. Ieri nu mâncasem nimic pentru că mă stresasem pentru azi, sentiment din care la rândul lui răsăriseră zeci altele, deci, din nou, o lipsă acută de a îmi mai umple sistemul cu altceva. Și eram mult, mult prea obosit ca să îmi amintesc ce făcusem alaltăieri.
Cert era că pe moment nu reprezentam fix întruchiparea sănătății fizice -- dar îmi revenisem (tot pe moment) și asta era tot ce conta.
Căutam pierdut în spațiu cu privirea prin jur. Ce voiam să fac? Oh, corect, banii. Voiam să-mi iau banii.
M-am întors pe călcâie cu intenția de a ieși din bucătărie.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Se părea că și Dinu avusese un moment de pauză de la viață sau probabil de la moment, însă nu aveam să-l compătimesc sau să-l învinuiesc. Însă, m-am cutremurat vizibil atunci când a dat să se ridice și s-a clătinat puțin, sprijinindu-se de brațul meu. Nu m-a deranjat că m-a strâns îndeajuns de încleștat încât să mă trezească de-a binelea la realitatate, ci mai mult m-a deranjat faptul că s-a comportat după aceea de parcă a fost o nimica toată.
Probabil îl priveam extrem de încruntat, dar nu în sensul de fioros și gata de pus pe sfâșiat, ci mai degrabă contrariat și curios. Extrem de curios. Mă simțeam astfel față de comportamentul lui puțin ieșit din comun, iar asta mi-a dat de gândit.
Dinu de acum ceva timp (nici nu sunt conștient de cât timp a trecut de atunci, de fapt, de la început) nu ar fi zâmbit (presupun) după o așa-zisă tentativă de leșin. Probabil ar fi tremurat și mai tare. Iar acum...
Stau și mă gândesc de când și până când s-a schimbat într-atât de mult și ce l-a determinat să facă asta. Și am crezut că e stupid rău de tot că m-a bântuit gândul ăsta preț de câteva secunde, așa încât m-am trezit din tot șirul ăsta de non-sensuri dându-mi o palmă sănătoasă și vag subtilă peste față.
Iar imediat după aceea l-am urmat pe Dinu, care cică se îndrepta înspre așa-zisul lui portofel, însă hoarda de gânduri nu se stăpânea să se îngrămădească în cutia mea craniană.
Dacă o fi făcut asta intenționat? Nu, imposibil, Dinu nu e atât de jalnic.
Ca să-și recupereze pachetul? Pe bune, ce fel de psiholog mai ești?
Sau telepat? În niciun caz nu vreunul cu diplomă de licență. Și habar n-am dacă m-am exprimat corect în vreun fel sau altul.
- Dinu, dacă vrei, îți dau pachetul înapoi și gata. Nu e nevoie să ieșim la ora asta amândoi pe stradă, la magazin... Nici nu știu cât e ceasul. Poate e închis, (precizez că nici măcar nu mă sinchisisem să mă uit la ceas - deși, dacă stau să mă gândesc, probabil n-aveam niciun ceas prin casă - excepție fiindcă rabla de telefon, care oricum avea un ceas electronic pe ecran) mai știi? O tulesc eu să iau ceva mâncare și mă întorc repede. Sau îți iau și țigări bonus dacă vrei, doar...
M-am oprit preț de câteva secunde. De unde toate astea? Și oare cum îl priveam? Speram că nu-l compătimeam prin privire chiar atunci sau că-i întorceam într-o oarecare măsură gestul afectuos de mai devreme... De fapt, stai, ce? Ce-i în capul meu?
Nu mai devreme îi luasem eu țigările fiindcă-i fac rău... și acum? 
Aiuream prea de tot. M-am panicat. Și probabil asta a fost una dintre cauze pentru care l-am apucat în brațe pe la spate și l-am tras înspre mine, îngropându-mi ușor capul în moalele capului său. Nicidecum nu părea stilul meu, dar...
Da. Vrei să scapi de o situație jenantă? Oferă o îmbrățișare bruscă și fă-o și mai jenantă.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului
DINU MIHĂILEANU


Trecutul nu e un lucru care mă bântuie des.
Mă gândesc, uneori, cât de (sufocant de) cald era acasă, comparativ cu înghețul permanent de aici. Dacă sunt în sentimente mai bune, cum am fost mai devreme săptămâna asta, o să scot la iveală vreo povestioară vag interesantă din viața mea de până acum doi ani, doar cât să fac conversație peste o ceașcă de ceva. Nimic prea intens. Nimic care, voluntar sau altfel, ar fi demn de reținut pentru o durată mai lungă decât cea a conversației. Lucruri mărunte, plăcute.
Există, totuși, un episod din trecutul meu despre care nu am povestit (nu povestesc, nu voi povesti) niciodată nimănui. Iar episodul ăsta se întâmplă să fie o persoană.
Acum, s-ar putea spune că nu am făcut-o pentru că nu am cui-- din contră. Pe vremea în care încă fumam țigări cumpărate de alții și trăiam în visuri abstracte cum că o să am un viitor în țara în care m-am născut, aveam multe cunoștințe. Aveam atâtea cunoștințe că nici nu știam ce să fac cu ele pentru că, dacă e să fiu sincer, îmi erau indiferenți (mai) toți. Aveam complexul ăsta narcisist (pe care admit că încă îl am) de a îi vedea strict ca pe un colectiv. Grupul meu. Prietenii mei. Formația asta amorfă de oameni cu care ies și râd și fac lucruri despre care nu vorbesc a doua zi.
Dar el –episodul ăsta al meu- nu era din partea amorfă a cunoștințelor mele. Nu, era cu totul altceva, altfel, alt loc luat și pus deoparte în inima mea. Pentru că toată lumea mă știa drept Mihăileanu sau o variație prost auzită din numele meu de familie, ori, pentru cunoștințe și mai îndepărtate, Ăla-cu-arhitectura-de-la-Colegiu.
Dar Dinu eram doar pentru el, deși niciodată -doar- Dinu.
Eram inseparabil de el. Unde mergea el eram și eu, ce îi plăcea lui îmi plăcea și mie. Tot clișeul ăla obosit cu sentimentele neîmpărtășite de care eram mai mult decât conștient, dar pe care îl lăsam să se întâmple oricum, pentru că atât timp cât respiram același aer mi-aș fi călcat și pe suflet.
În fine, astea deja-s sentimentalisme, și nu am început să îmi răscolesc amintirile doar ca să mă apuc de plâns în timp ce îmi caut portofelul prin buzunarele de la haină. În fapt, ceea ce mi-a amintit de episod a fost o singură discuție, chiar deloc sentimentală. Era o după-amiază de vineri. Îmi căutam hainele pe podeaua lui și am făcut prima și ultima greșeală din epava care s-ar fi vrut a fi relația aia. L-am întrebat de…noi, presupun. Iar el mi-a zâmbit și mi-a aruncat în brațe tricoul, fără să se ridice de unde stătea întins.
„Asta te strică, Dinule, ești naiv,” mi-a spus. „Ți-ai băgat în cap ideea asta cu ‘noi’. ‘Noi’ nu există, copil. Nu în public, vreodată.”
Și am urât atât de tare felul ăla scârbos în care mi-a vorbit (de când îmi spunea el mie „copil”, oricum?) încât am început să-l urăsc și pe el – atât de tare încât, acum, în propriile mele gânduri refuz să-i spun pe nume.
Nu pot să spun că nu avea dreptate când a spus că sunt naiv. Sunt naiv și hipersensibil și de zeci de ori prea afectiv pentru propriul meu bine. Singura diferență dintre trecutul meu lacrimogen și prezent e că acum le păstrez ascunse undeva sub piele, acolo unde nu las pe nimeni să pătrundă.
M-a învățat un fel de autosuficiență de care nu știam că sunt capabil. Astfel încât în ziua aia mi-am spus că nu o să mai vreau vreodată un „noi” cu nimeni. Că eu sunt suficient.
Dar dacă sunt atât de independent încât nu las pe nimeni să se apropie de mine mai mult decât superficial, atunci de ce m-am aprins atât de tare când Manne mi-a spus că poate să meargă singur?
Cuprinsesem materialul hainei atât de strâns încât articulațiile mi se albiseră, cu certitudinea că dacă aș fi tras în două direcții opuse aș fi fost în stare să o rup. Era undeva în spatele meu, știam că e, dar mă rugam să nu vadă felul în care reacționasem. Nu voiam să stau să îi povestesc cum am frică de abandon din cauza unuia care m-a rănit acum doi ani. Nu la ora asta, în circumstanța asta. Voiam să mă întorc și să râd ca și cum nu ar fi însemnat nimic, să îi zic că, deși sunt eu încet, nu cred că au cum să închidă la nonstop. Dar mă simțeam împietrit acolo și—a’ dracu portofel că nu-i nicăieri—cu nervii în pioneze, așa că am strâns din umeri și am continuat să caut prin buzunarele interioare.
- Păstrează-l, i-am spus (cu referință la pachet) pe un ton mult mai tăios decât intenționam. Dacă nu vrei să ieșim amândoi atunci…
„Atunci mă duc singur”.
Doar că partea asta mi-a rămas blocată undeva la baza gâtului. Voiam atât de tare să o spun încât îmi venea să urlu și totuși…
Mi-am ascuns fața în palme.
Și totuși ceva în mine se strângea dureros doar la gândul că am vrut să îi vorbesc așa.
Pot fi așa un cur când vreau să fiu.
Am oftat și eram gata să îmi cer scuze și să continui să răscolesc celelalte haine după portofel, când l-am simțit…luându-mă în brațe? Mi-am întors fața spre a lui, cumva chiar mai împietrit decât înainte. Toate tâmpeniile pe care le aveam în minte s-au scurs în râuri din mine, rămânând în urmă un vag sentiment de vină. Se îngrijora pentru mine. De ce am fost așa?
Mi-am mușcat buza, nesigur.
- Hei, i-am șoptit – pe deoparte pentru că mă luase pe nepregătite gestul și îmi pierise vocea odată cu gândurile, iar pe cealaltă parte pentru că vorbeam fix lângă urechea lui. Sunt bine, da? Ai încredere în mine.
Nu știam dacă ultima frază trebuia să fie o afirmație sau o întrebare. Nu mai știam nimic.
Mi-am așezat timid una dintre mâini peste a lui.



Vezi profilul utilizatorului

Hippient

avatar
Moderator
Moderator
- MANNE MAGNUSSON -


Cumva, bănuiam că avea să fie nervos și să nege. Din nou. Însă de data aceasta m-am nedumerit puțin, puțin rău de tot. De când devenise o așa mască vie? O mască care să-și schimbe expresiile constant. Aș fi vrut să fiu curios de ceea ce i se întâmplase înainte să fi străbătut granițele Suediei, dar asta ar fi însemnat să mă implic și probabil... Nu știu.
Chiar nu știu ce vreau să spun sau ce voiau gândurile astea să spună.
Atunci...
Atunci ce?
Am lăsat cuvintele să se topească precum o foaie încinsă de foc, care în cele din urmă s-ar face scrum. Prea dramatic? Nu cred. Oricum ajungem toți cenușă sau scrum. Și chiar nu pot înțelege diferința dintre cele două, însă... poate doar puțin.
Cenușa e ceea ce a fost viu odată, dar odată și odată, când e mistuit de fum, ajunge cenușă.
Scrumul e capătul mort și ars al unei țigări, ce se lasă suflat de vânt sau chiar turtit în scrumiere jegoase. Face sens.
De ce cadavrele de la crematoriu nu ajung "scrum", ci "cenușă" mereu?
Să am încredere în el. Am. Am încredere că n-o să mă trădeze. Că mereu o să mă ajute, cel puțin cât trăiesc sau cât trăiește el. Am încredere că n-o să fugă brusc de mine, cu toți banii câștigați la bord și o să mă trezesc c-a asasinat pe cine știe ce corupt.
N-am încredere însă că... n-o să mă părăsească; că n-o să se oprească din a-și face rău și astfel o să mă determine să-mi pară mie rău că nu l-am oprit. Nu știu de când a început să-mi pese atât de mult. La urma urmei, când uneori beam un ceai sau mâncam și el îmi povestea aprins, obișnuiam să-i ignor cuvintele și să las totul să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealalta, deși la un moment dat mă trezeam din vise cu peisaje necunoscute. Și atunci mă întrebam dacă visam ceea ce-mi povestea Dinu de fapt. Oare asta ce voia să mai însemne?
N-o să fii totul timpul bine, aș fi vrut să-i spun, însă am descoperit că mă durea gâtul atât de tare încât am ajuns să murmur un sunet de aprobare, cam stins.
- Da. Știu, însă am reușit să gânguresc răgușit. Îmi pare rău. A-ar trebui să mergem... în cazul ăsta.
Însă nu i-am dat drumul. Nu încă. Mă durea capul încă. Probabil de la overthinking. Sau de la somn. Sau de la ambele. Eram puțin amețit, dar și când avea să mă plesnească foamea.
- Îmi cer scuze. Nu știu ce m-a apucat. Probabil m-ai speriat mai devreme și...
Și m-am retras. Pur și simplu. Deși încă am reușit cumva încă să-l țin de mână și să-i susțin strângerea de mâna. Speram, jubilam în mintea mea, ca nu cumva să nu-i fi strâns la rândul meu prea tare palma (sau doar eu făcusem de asta). Se putea subînțelege subtil astfel că mă agățam de el?
Mi-am clătinat ușor capul. Urăsc gândurile. Uneori. Mai tot timpul. De fapt, nu contează.
- Știi ce? Îmi vine să-ți spun că a fost o zi lungă, dar serios că fiecare dintre noi avem câte o zi lungă în fiecare zi. De fapt, propriu-zis, fiecare zi este lungă. 24 de ore irosite sau pe care le poți irosi în van. Ce deliciu, nu? Poți face atât de multe lucruri, nu doar să dormi și să mănânci, să te pierzi printre gânduri. Însă uneori stau... pur și simplu stau și fac toate aceste lucruri, toate astea trei deodată. Deși nu pot spune că sunt cine știe ce gurmand și... Skit. Prea mult. Vorbesc prea mult. Ar fi inutil să-mi cer scuze acum, nu, Dinule? Evident. În fine. Tot ce vreau să spun e că mi-e frică. Sincer, mi-e cam frică. Mai ales că am trecut și peste ziua de azi, de asta mi-e frică. Că după fiecare zi (aș exagera dacă aș spune secundă sau minut), îmi dau seama că totul va deveni din ce în ce mai greu, iar eu... Doar... Sunt recunoscător. Că mă ajuți. Dacă stau să mă gândesc, nu ți-am mulțumit niciodată că mă ajuți. Nu știu ce m-a apucat. Iartă-mă, Dinu, dar nu știu. Doar simt nevoia să-ți spun asta. Probabil știi sentimentul, nu? Și nu. Nu o lua ca pe un rămas-bun. Ia-o ca pe... ceva. Doar ca pe ceva.
Dar ceva, ce?
Murmurasem, oftasem, mă ciupisem de rădăcina nasului din când în când, atunci când privirea nu mi se plimbase de colo-colo - la el sau de la el înspre alte puncte goale din încăpere. Uneori luam câte o mică pauză doar ca să respir din nou și mă simțeam ciudat. Diferit mai curând, poate. Probabil era de la faptul că-mi simțeam nasului precum un rarefiant de igresie, dar... Doar probabil. Nu eram sigur.
În orice caz, la final m-am trezit ținându-i ușor fața în mâini și încercând să-i descifrez privirea. Sau făceam asta - privitul acesta intens și reciproc, doar pentru a-l lăsa pe el să-mi descifreze privirea.
Nu știam dacă atunci chiar ar fi trebuit să plecăm sau doar să stăm locului. Skit... Eram prea nesigur. Nu era bine.



Always busy dreamin' 'bout boys, boys, boys
Vezi profilul utilizatorului

Continut sponsorizat


Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum