This used to be a forum full of little and stupid girls.
Now it is kinda serious because they have grown up.
You're welcome to join in though. Have fun ^^


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

[cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ

In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 [cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ la data de Vin Feb 02, 2018 6:00 pm

SOJOURN

drama - dark comedy - fantasy

[Trebuie sa fiti înscris și conectat pentru a vedea această imagine]
- doar eu și Juju postăm aici, thx -


(sojourn)
     noun so·journ \ˈsō-ˌjərn, sō-ˈ\
: a period of time when you stay in a place as a traveler or guest
: to stay as a temporary resident


(sumar la cele petrecute înainte ca rpg-ul să dispară în neant)
București, România // noiembrie 2015
În mijlocul unei ore de matematică, Toma cardiacul descoperă că inima lui a venit la pachet cu tot restul persoanei donatoare. Și, pentru că Toma cardiacul are examen în jumătate de an, decide că oricât de distractiv ar fi să o aibă pe Petra în jur, probabil că ar fi chiar mai distractiv să treacă clasa a doișpea. Așadar, îl ia pe Matei „Celălalt Cretin” Tutunaru pentru suport moral și vehicular și pleacă în aventura vieții (și a morții) lor pentru a rezolva situația neterminată a Petrei.
Toma cardiacul nu realizează că a subapreciat cât de lung e drumul București-Iași.


(unde sunt acum?)
Cei trei au oprit la pensiunea „La Geta” din mijlocul nimicului. În toiul nopții, Toma aude zgomote de la parter și merge să verifice ce s-a întâmplat; descoperă că Geta, proprietara pensionului, scăpase o vază.

------------------------------------------------------------

- Toma Mihaelescu-

Dintr-o suflare sunt lângă ea.
Mi s-a dus frica de întuneric odată cu paranoia că în întuneric s-ar putea ascunde orice altceva decât o femeie singură (și aparent stângace).
Iau o broșură de pe biroul recepției și încep să așez cioburile unul câte unul pe ea, murmurând un „e ok, le strâng eu” mai mult sau mai puțin coerent. Nu știu de când am eu politețuri impulsive de genul ăsta, mai ales dat fiind faptul că e atât de întuneric că abia îmi pot distinge mâinile de covor, dar ceva din expresia ei m-a făcut să mă mișc pe negândite. Stă încruntată, deși are ochii umezi, și își apasă neîntrerupt brațul dezgolit sub unghii, ca și cum ar fi mai degrabă nervoasă decât supărată.
Pare mai tânără de aproape, realizez abia acum.
- Ai crede că aș înțelege după toți anii ăștia, dar…
Vorbește fără să se uite la mine, ca și cum s-ar adresa peretelui de lângă scară. Adică, având în vedere la cât de comunicativ sunt pe moment, s-ar putea spune că e aceeași chestie.
Vreau să îi spun că e în regulă, că ni se mai întâmplă tuturor uneori, că e uman să greșești, că ar fi cazul să aprindă becul, dar rămân cu toată lista de sugestii în străfundul minții. E așa liniște încât am impresia că îl pot auzi pe Matei cum respiră în cameră.
Mă ridic de jos cu tot cu piramida mea din cioburi și, după ce nu observ nici un loc în care aș putea scăpa de ea, i-o întind Getei. Se întoarce cu fața către mine și mă privește curios un moment.
- Credeam că ți-ai dat seama. Oh.
Își coboară mâna peste sticlă și, când încerc să le trag din instinct înapoi (că doar nu le-am strâns de dragul de a-i face masaj cu ele la palmă), e prea târziu.
Sau...ba nu e prea târziu. Stai.
Mă uit în altă parte, dar nu simt presiunea mâinii ei peste ale mele. În fapt, nu simt nimic decât o răceală bruscă, urmată de un fel de amorțeală. E rândul meu să mă încrunt, iar când ochii mei revin asupra mâinii ei, observ că aceasta tocmai o ținea pe a mea.
Prin sticlă. Și prin hârtie. Palma ei se odihnește pe a mea ca și cum aș fi invitat-o pe Geta la dans, dar nu simt decât greutatea cioburilor în ea.
Inspir. Aproape că uit să expir.
- O să pocnească inima în mine într-una din zilele astea, reușesc să scot după un moment, doar de dragul de a nu lăsa tăcerea să devină și mai grea decât e deja.
Zâmbește, deși nu îmi pot da seama dacă e sincer sau ironic, și se dă câțiva pași înapoi. Profit de moment pentru a așeza restul de vază pe birou.
- Am avea ceva în comun, atunci, spune și, înainte să apuc să întreb ce vrea să însemne asta, își coboară gulerul tricoului.
Nu știu dacă e abajurul sângeriu al lămpii de vină, sau starea mea mentală în continuă deteriorare de când am ieșit din cameră, sau ce, dar Iisuse, nici nu îi pot vedea pielea. Sunt toate nuanțele de roșu pe care le știu (și unele pe care le descopăr abia acum), iar, în centrul lor, o gaură destul de mare cât să poți vedea până în sufletul Getei.
Oh.
Își lasă tricoul să o acopere din nou și își acoperă gura, încercând să nu râdă.
Clipesc des, nesigur unde stau acum, între coșmar și realitate.  
- Doar nu credeai că e un fel de coincidență că locul se numește La Geta și că eu mă numesc tot așa, nu? Sau că asta e vreun fel de afacere ereditară și eu sunt Geta a III-a? mă întreabă, acum râzând din plin. Vaza aia e mai bătrână ca tine. Adică, în fine, era. Încă ar fi fost dacă mi-aș fi amintit că e prea grea să o ridic, dar…știi melodia aia, Old habits die hard? Avea Mick dreptatea lui.
Nimic nu are sens și totuși totul are. De asta arată locul în felul în care arată. Pentru că e gol și stau și vorbesc singur cu o persoană care a murit de treizeci de ani în timp ce altă fantomă bântuie pe undeva prin vecinătate și—de fapt, cine știe câte alte suflete mai sunt în locul ăsta, adică, mai e cineva care e viu în afară de mine? Dacă mă duc acum în cameră și descopăr că pot să îmi trec mâna prin brațul lui Matei? Dacă, de fapt, ei sunt toți vii și eu sunt ăla mort, iar ăsta e felul foarte crud al creierului meu de îmi spune că am murit în timpul operației? Sunt în iad? Nu pot fi în iad, am simulare la bac în trei luni, iar de data asta le-am promis alor mei că iau măcar cinci la mate, ceea ce e irealist pentru că—
- Avea dreptate prietenul tău, m-a rupt din gânduri. Chiar ești sperios.
Minunat, mai și aude prin pereți. Sau ascultă prin ei.
Nu am nicio intenție să neg. Nu știu cât de sperios trebuie să fii ca să te sperii de spirite, dar oricât ar fi presupun că ăla e nivelul meu. M-am uitat tensionat prin jur.
- Da, mai știu pe cineva care ar fi de acord…
Sper că și Petra ascultă prin pereți. Nu întotdeauna, asta ar fi prea mult.
Doar în momente convenabile. Cum ar fi, de pildă, acum.



[Trebuie sa fiti înscris și conectat pentru a vedea această imagine]
Vezi profilul utilizatorului

2 Re: [cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ la data de Lun Feb 12, 2018 12:00 am

Petra Anghelescu


Am motive bune, pe cuvânt. Între a fi  tramsfi-transfimurg -transfirgum  capturată într-o prostituată din 1920, o nevastă abuzată și o lesbiană speriată, n-am avut timp să îi analizez resturile sendimentare de ectoplasmă sau nivelul de ultra-dubios din sânge ale Getei. Așa că da, îmi crește cortizolul cum îi crește lui Toma BPM-ul. (Vorbind de asta, cred că am stat prea mult pe lângă el că începe să simt o usturime în piept, iar toată treaba de a fi fantoma e că… nu… simți… nimic…? Dar asta e o problemă pentru mai tarziu.)
Rămân în spatele lui, invizibilă, cu toate că am impresia că Geta poate să mă vadă. Asta până când își ridică tricoul și ceva instinct de aparăre mă lovește. Încerc să mă mențin calmă, ca să nu recreez scena de dimineață din baie și mă pun între ea și Toma făcându-mă în același timp vizibilă.

Aș vrea să am o replică bună, dar tot ce am în cap e melodia din Ghostbusters.

« I ain't afraid of no ghost/ I ain't afraid of no ghost »

Vezi profilul utilizatorului

3 Re: [cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ la data de Mar Feb 13, 2018 12:51 am

- Toma Mihaelescu -


E frig.
E atât de frig încât ai putea lăsa carne crudă pe recepția Getei și ar continua să fie comestibilă între șase luni și un an. Ceea ce e un semn bun, mă gândesc, pentru că în toate (pseudo)documentarele cu fantome, grupa de (pseudo)cercetători mereu raportează că scade temperatura când sunt spirite prin preajmă, deci măcar am certitudinea că nu sunt singur cu Geta a III-a, aici de față.
Respir ușurat. Nu credeam că o să ajung vreodată să mă bucur că sunt bântuit.
- Matei nu e prietenul meu, apropo, încerc să schimb subiectul, privind în orice direcție numai a ei nu.
„Prietenul meu a rămas în București,” voiam să continui, dar nu e nimeni prin zonă care să se prindă de glumă, așa că a rămas în stadiu de „voiam”.
Da, cu siguranță asta e și nu faptul că eu nu o consider glumă.
- Știu, spune după un moment.
Aude gânduri?
Geta dă nepăsătoare din mână.
- Nu, nu aud gânduri. Ești doar ușor de citit.
Îmi mut greutatea de pe un picior pe celălalt, oarecum inconfortabil cu, ei bine, tot.
- Dacă sunt așa ușor de citit, cum de nu ți-ai dat seama că nu știam că ești…
Rahat, gândește-te rapid la un eufemism.
- Așa.
Viitorul lingvisticii românești, în carne, oase și tricou second-hand.
Eschivarea mea o face pe Geta să râdă sănătos, fiecare „ha” răsunând cu ecou prin mine și jurul meu. Strânge din umeri și își pleacă capul pe o parte, ca și cum ar încerca să imite cu întârziere ce făcea Matei mai devreme. Dar Matei, chiar și când e un cur exponențial și duce gluma atât de departe încât o mai vezi nici cu telescopul, are cea mai caldă prezență atunci când râde, atunci când ochii lui se strâng în două semiluni astfel încât verdele ochilor aproape îi dispare sub gene. Ca și cum ăsta ar fi felul lui subconștient de a arăta că nu există un os rău în el, nicio intenție ascunsă după cuvintele lui. Geta nu are nimic din asta. Zâmbetul ei e amorțit în loc, iar în ochii ei nu văd lumina lămpii, nu mă văd pe mine, nu văd nimic.
 Înghit în sec. Inima mea are BPM-ul unei melodii de rave.
- Ok, știi ce, Geta? Non-prietenul meu probabil se îngrijorează după mine.
Asta-i minciună mai mare ca Geta însăși—și pe nota asta, mulțumesc Iisuse că nu aude gânduri.
- Să-l saluți din partea mea, îmi spune, fără să se dezlipească de expresia de mai devreme.
Dau din cap că da pe negândite și mă întorc să o iau înapoi pe scări.

Închid ușa camerei în urma mea cu un clic. Matei a adormit pe fotoliu.



[Trebuie sa fiti înscris și conectat pentru a vedea această imagine]
Vezi profilul utilizatorului

4 Re: [cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ la data de Dum Mar 18, 2018 2:33 am

Petra Anghelescu

Nu vreau să mă iau după el și să mă întorc în cameră. În primul rând pentru ca nu are niciun rost, în al doilea rând pentru că îmi e teamă că o să fiu prinsă iar în ceva buclă. Ies din pensiune.

Cu toate că a părut că a trecut mai mult, mai sunt ore bune până să se crape de ziuă. Pământul înghețat sub picioare e singurul pe care pot să îl simt și singura dovadă că afară sunt sub zero grade.

Îmi trec degetele peste piercing-ul din buză. Iarna mereu mă dureau zonele din jurul metalelor. Senzații cărora nu le-am dat niciodată importanță pentru că nu credeam că o sa le duc vreodată lipsa. Se zice că și amputații simt dureri fantoma în membrele pe care le-au pierdut.  Aș vrea să mă doară ceva. Aș vrea să îmi înghețe degetele până să am impresia că o să îmi pice.

Când ești viu nu știi să apreciezi cu adevărat chestiile care chiar înseamnă să fii „în viață”. De parcă trăitul ar fi mirositul trandafirilor sau holbatul la stele. Ce surpriză, poți să te holbezi la stele și când ești mort.

Dar acum nu e nicio stea pe cer. Doar o lună dubios de stralucitoare.

Nu  îmi rămâne decât să aștept.

Vezi profilul utilizatorului

5 Re: [cham & jubilee] sᴏᴊᴏᴜʀɴ la data de Lun Iul 09, 2018 4:23 pm

- Toma Mihaelescu -


Merg prin cameră ca prin vis.
Mă gândesc cum discutam azi (sau ieri – ceasul de perete și-a dat ultima suflare în 1964 deci n-am de unde ști) la engleză despre fenomenul cunoscut ca “semantic satiation”. Atunci când, în urma repetării unui cuvânt de zeci de ori, cuvântul respectiv își pierde înțelesul și îți lasă în minte doar un nonsens fonic. Așa mă simt acum, cred. Nu cu un cuvânt propriu-zis, ci mai degrabă un întreg concept.
Ideea de fantomă nu mai produce în mintea mea nimic. Mă simt de parcă momentul de șoc a trecut azi-dimineață, iar acum, chiar dacă am mai văzut o fantomă, în mine nu se trezește nimic, noutatea fiind aproape imperceptibilă. E ca și cum s-a cimentat în mintea mea o informație pe care o știam deja, dar atât.

Mă arunc pe spate pe pat și în cădere îmi simt corpul neobișnuit de ușor, ca și cum nu ar fi al meu. Nu aud nimic în afară de zumzetul monoton al televizorului și respirația lui Matei.
Oare așa se simte să fii…să nu mai fii? M-aș putea obișnui cu sentimentul ăsta bizar de calm. Fără durere în piept. Fără stres…

Încep să spun prostii. Majoritatea tipilor de vârsta mea visează la țâțe și mașini second-hand luate din primul salariu, nu la decesul lor prematur.
Măcar mașină am deja.
Zâmbesc tâmp și într-un final reușesc să adorm.



[Trebuie sa fiti înscris și conectat pentru a vedea această imagine]
Vezi profilul utilizatorului

Continut sponsorizat


Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum